Această prezentare extrem de vizibilă, susținută de grafica uimitoare pe computer, oferă noi răspunsuri la enigmele care au confundat experții de secole. De ce fiecare civilizație antică sărbătorește o "epocă a zeilor", o vârstă despre care se pretindea că sa încheiat cu un dezastru care amenință pământul? Ce se înțelegea prin "epoca de aur" pierdută? De ce anticii credincioși ai cerului s-au referit la Saturn ca la "soare"? De ce Venus sa închinat ca "Zeița Mamă"? Și de ce atât astronomii din lumea veche cât și din lumea nouă au sărbătorit planeta Marte ca un mare războinic ale cărui bătălii au zguduit cerurile?
Mitologul comparativ David Talbott și-a dedicat o mare parte din viața sa identificării "arhetipurilor" sau a temelor mitice comune ale culturilor din întreaga lume. Cercetarea sa a fost principalul catalizator din spatele "teoriei Saturn". Fondator și editor al revistei " Pensee " din zece emisiuni "Immanuel Velikovsky Reconsiderat", el este autorul Mitului Saturn (Doubleday, 1980) și fondatorul AEON: O publicație a mitului și a științei . El este directorul Thunderbolts.info și co-autor (cu Wallace Thornhill) de Thunderbolts of Gods și Universul Electric.
Încă de la inventarea timpului și prima trezire a memoriei umane, o poveste unică a fost spusă de toate popoarele lumii, la nesfârșit, 100.000 de versiuni ale aceleiași povești.
Timp de multe secole ne-am minunat de uniformitatea liniștită a cerurilor, ciclurile cosmice previzibile, mișcările liniștite, ca de ceasornic, ale stelelor și planetelor... dar această primă poveste, mama și tatăl tuturor poveștilor, vorbește despre vremuri total diferite, când planetele nu erau puncte luminoase îndepărtate, o vreme când planetele se înălțau deasupra Pământului, imense, imprevizibile și înfricoșătoare.
Există o posibilitate extraordinară, ca explicația să se afle în amintirile primilor adoratori ai stelelor. Cartea lui Immanuel Velikovsky se numea „Lumi în coliziune”. Velikovsky pretindea că zeii mitici au fost planete și că Pământul, însuși, a fost afectat de mișcările neregulate ale planetelor. Comunitatea științifică firește că l-a respins total pe Velikovsky... și, totuși, am considerat această idee ca fiind fermecătoare. Eram tânăr și era un domeniu neexplorat... așa că m-am decis să cercetez aceste teorii stranii, ale catastrofelor planetare. Aventurându-mă curajos în vastul domeniu al mitologiei lumii,
m-am trezit, curând, copleșit de confuzie și deziluzii. Am început să mă tem că Velikovsky denaturase total subiectul. În locul simetriei la care mă așteptasem... am descoperit un enorm amestec de absurdități. Nimic din mișcarea tăcută a lui Venus sau a lui Marte sau a giganților gazoși Jupiter și Saturn, nu va explica vreodată trăsnetele... sau fulgerele înaripate... sau dragonii care scuipă flăcări... sau orice altă idee absurdă, pe care strămoșii noștri au asociat-o acestor puteri.
Unde se afla orașul strălucitor sau templul din ceruri, amintit drept cămin al zeilor ?
Unde se afla muntele zeilor, coloana de foc și de lumină ridicându-se către centrul cerului ?
Unde era marea roată care se pretindea că se rotea cândva pe cer ?
Eram pe cale să-mi abandonez munca, când mi-am dat seama de ceva anume. Velikovsky descoperise, de fapt, o cheie. Cheia era să recunoști tiparele, fiindcă tiparele implică existența coerenței și a conexiunii reciproce. Treptat, am început să simt o rezonanță ciudată cu memoria noastră colectivă... 10.000 de voci antice, implorându-ne să ne aducem aminte.
Cum s-a întâmplat ca niște culturi, foarte dispersate, să păstreze asemenea povești similare ?
Mitul universal al Epocii de Aur... mitul eroului... mitul reginei din ceruri, cu părul ei lung și curgător. Există o sută de teme universal valabile și toate sunt la fel de vechi ca și civilizația în sine. Dar cine poate spune că am luat în considerare, de fapt, orice arhetip mitic ?
Creatorii de mituri au fost tehnicieni iscusiți și foarte pragmatici. Ei cu fost creatorii primelor civilizații. Dacă nu erau nebuni sau niște mitomani, cum de au luat naștere temele globale ale miturilor ? Stelele au fost eliberate, lăsate să cadă în vid. Pământul este în flăcări, munții se sfârmă sau se năruie, stâncile explodează în flăcări, toate râurile și mările se revarsă și inundă Pământul, iar universul devine un furnal care mistuie totul.
Vechiul poem nordic Völuspá amintește marea catastrofă numită Ragnarok, amurgul zeilor... când înfricoșătorul lup Fenrir, cu fălcile sale ajungând din cer până pe Pământ, a adus cu el o haită de lupi urlători, iar Soarele s-a făcut roșu ca sângele și a dispărut... iar lumea s-a scufundat într-o iarnă care a durat ani de zile.
Islandeză, aztecă, babiloniană, fiecare cultură antică pare să fi amintit un eveniment, numit „Sfârșitul lumii”. Și noi ne amintim marea catastrofă, dar fără să ne dăm seama de asta.
Pe întreg globul, sărbătorim Anul Nou, cu unele dintre cele mai ciudate obiceiuri... cu bătăi de tobe, trâmbițe asurzitoare, artificii care explodează. Sărbătorim această zi cu o slabă tresărire de neliniște. Nu așa își aminteau popoarele din vechime de această zi. În timpuri străvechi, neliniștea era aproape copleșitoare... fiindcă aceste culturi erau mult mai apropiate de niște evenimente traumatice, retrăite prin ritualurile Anului Nou, cel mai înspăimântător eveniment din istoria omenirii... Ziua de Apoi. Un dezastru de proporții cosmice... o lume prăbușindu-se în haos și întuneric... povestea a fost spusă de fiecare rasă antică de pe Pământ. Mi s-a părut atât de straniu, că nimeni n-a putut explica această amintire colectivă. Folosind cheia lui Velikovsky, recunoașterea tiparelor, am început să cercetez, dincolo de balamucul mitologiei localizate. M-am concentrat asupra temelor globale ale miturilor, sub-structurile lor, arhetipurile. Spre surpriza mea, am descoperit o coerență uimitoare și o poveste cu implicații vaste și tulburătoare.
Încă de la inventarea timpului și prima trezire a memoriei umane, o poveste unică a fost spusă de toate popoarele lumii, la nesfârșit, 100.000 de versiuni ale aceleiași povești.
Timp de multe secole ne-am minunat de uniformitatea liniștită a cerurilor, ciclurile cosmice previzibile, mișcările liniștite, ca de ceasornic, ale stelelor și planetelor... dar această primă poveste, mama și tatăl tuturor poveștilor, vorbește despre vremuri total diferite, când planetele nu erau puncte luminoase îndepărtate, o vreme când planetele se înălțau deasupra Pământului, imense, imprevizibile și înfricoșătoare.
Există o posibilitate extraordinară, ca explicația să se afle în amintirile primilor adoratori ai stelelor. Cartea lui Immanuel Velikovsky se numea „Lumi în coliziune”. Velikovsky pretindea că zeii mitici au fost planete și că Pământul, însuși, a fost afectat de mișcările neregulate ale planetelor. Comunitatea științifică firește că l-a respins total pe Velikovsky... și, totuși, am considerat această idee ca fiind fermecătoare. Eram tânăr și era un domeniu neexplorat... așa că m-am decis să cercetez aceste teorii stranii, ale catastrofelor planetare. Aventurându-mă curajos în vastul domeniu al mitologiei lumii,
m-am trezit, curând, copleșit de confuzie și deziluzii. Am început să mă tem că Velikovsky denaturase total subiectul. În locul simetriei la care mă așteptasem... am descoperit un enorm amestec de absurdități. Nimic din mișcarea tăcută a lui Venus sau a lui Marte sau a giganților gazoși Jupiter și Saturn, nu va explica vreodată trăsnetele... sau fulgerele înaripate... sau dragonii care scuipă flăcări... sau orice altă idee absurdă, pe care strămoșii noștri au asociat-o acestor puteri.
Unde se afla orașul strălucitor sau templul din ceruri, amintit drept cămin al zeilor ?
Unde se afla muntele zeilor, coloana de foc și de lumină ridicându-se către centrul cerului ?
Unde era marea roată care se pretindea că se rotea cândva pe cer ?
Eram pe cale să-mi abandonez munca, când mi-am dat seama de ceva anume. Velikovsky descoperise, de fapt, o cheie. Cheia era să recunoști tiparele, fiindcă tiparele implică existența coerenței și a conexiunii reciproce. Treptat, am început să simt o rezonanță ciudată cu memoria noastră colectivă... 10.000 de voci antice, implorându-ne să ne aducem aminte.
Cum s-a întâmplat ca niște culturi, foarte dispersate, să păstreze asemenea povești similare ?
Mitul universal al Epocii de Aur... mitul eroului... mitul reginei din ceruri, cu părul ei lung și curgător. Există o sută de teme universal valabile și toate sunt la fel de vechi ca și civilizația în sine. Dar cine poate spune că am luat în considerare, de fapt, orice arhetip mitic ?
Creatorii de mituri au fost tehnicieni iscusiți și foarte pragmatici. Ei cu fost creatorii primelor civilizații. Dacă nu erau nebuni sau niște mitomani, cum de au luat naștere temele globale ale miturilor ? Stelele au fost eliberate, lăsate să cadă în vid. Pământul este în flăcări, munții se sfârmă sau se năruie, stâncile explodează în flăcări, toate râurile și mările se revarsă și inundă Pământul, iar universul devine un furnal care mistuie totul.
Vechiul poem nordic Völuspá amintește marea catastrofă numită Ragnarok, amurgul zeilor... când înfricoșătorul lup Fenrir, cu fălcile sale ajungând din cer până pe Pământ, a adus cu el o haită de lupi urlători, iar Soarele s-a făcut roșu ca sângele și a dispărut... iar lumea s-a scufundat într-o iarnă care a durat ani de zile.
Islandeză, aztecă, babiloniană, fiecare cultură antică pare să fi amintit un eveniment, numit „Sfârșitul lumii”. Și noi ne amintim marea catastrofă, dar fără să ne dăm seama de asta.
Pe întreg globul, sărbătorim Anul Nou, cu unele dintre cele mai ciudate obiceiuri... cu bătăi de tobe, trâmbițe asurzitoare, artificii care explodează. Sărbătorim această zi cu o slabă tresărire de neliniște. Nu așa își aminteau popoarele din vechime de această zi. În timpuri străvechi, neliniștea era aproape copleșitoare... fiindcă aceste culturi erau mult mai apropiate de niște evenimente traumatice, retrăite prin ritualurile Anului Nou, cel mai înspăimântător eveniment din istoria omenirii... Ziua de Apoi. Un dezastru de proporții cosmice... o lume prăbușindu-se în haos și întuneric... povestea a fost spusă de fiecare rasă antică de pe Pământ. Mi s-a părut atât de straniu, că nimeni n-a putut explica această amintire colectivă. Folosind cheia lui Velikovsky, recunoașterea tiparelor, am început să cercetez, dincolo de balamucul mitologiei localizate. M-am concentrat asupra temelor globale ale miturilor, sub-structurile lor, arhetipurile. Spre surpriza mea, am descoperit o coerență uimitoare și o poveste cu implicații vaste și tulburătoare.
Link alternativ . . . AICI .
Vă mulțumesc pentru curiozitate și Pe curând! Paul Marian
Multumesc de aceste trei serii difuzate,le-am urmarit pe toate cu mare placere. Mi-am permis sa le distribui si la alte persoane. Este extraordinar ca avem aceasta posibilitate sa aflam ce se intampla in Univers azi si mai ale in trecut.
RăspundețiȘtergere